Aducerea aproape de realitate a votului obligatoriu, în condiţiile în care proiectul de lege al celor doi traseişti, Tudor Ciuhodaru şi Mircia Giurgiu, a devenit în cele din urmă literă de lege, merită o dezbatere în toată regula.

Iar asta, chiar dacă un asemenea proces va fi, inevitabil, presărat nu doar cu luări raţionale de poziţie, ci şi cu revărsări uriaşe de umori şi chiar dacă intrarea în vigoare este în continuare condiţionată de trecerea prin cealaltă Cameră, promulgarea legii de către preşedinte şi, eventual, de o hotărâre a Curţii Constituţionale. Bineînţeles, în situaţia în care legea va fi şi atacată la această Curte, ceea ce este de aşteptat dacă avem în vedere ritmul halucinant de alert în care instanţa cu pricina a fost până acum implicată - că a fost vorba de câini, că a fost vorba de tăieri de pensii şi salarii, că a fost vorba de împreunarea perversă a unora cu Securitatea, înainte de 1989.

Pe de altă parte, cu toate că este încă proaspăt, subiectul poate fi lejer introdus în aria controversei, iar asta încă de pe acum. Aici vor fi de urmărit două paliere - unul priveşte forma, celălalt fondul.

Înainte de a ne întreba esenţialul, anume dacă este bun sau rău votul obligatoriu în România de astăzi, ar fi cazul să ne pronunţăm pe formă. Ce credibilitate au, deci, iniţiatorii legii?

După cum am spus mai sus, Ciuhodaru şi Giurgiu sunt doi traseişti politici cu patalama, iar acest detaliu neonorant din CV-ul lor ar fi cazul să ne stârnească din start dubii cu privire la sinceritatea cu care au pornit la drum, la cât sunt de capabili cei doi în a evita căderea în păcatul superficialităţii, la cât sunt de intim dispuşi cei doi în a urma linia unor principii, din moment ce au abdicat până acum de la comandamente etice infinit mai laxe.

În al doilea rând: când a trecut prin furcile caudine ale Parlamentului acest proiect? O ştie