Foto: Thinkstock Într-o dimineaţă treceam prin parc împreună cu o prietenă. Ne alintau parfumul florilor şi imaginea gingaşă a pomilor înfloriţi. Citisem cu o seară înainte într-o carte că pomii, ca şi apa, au memorie. Din pricina asta, pomii sub care s-au îmbrăţişat îndrăgostiţii pot fi numiţi „pomi romantici”. Mi-a plăcut asta şi, prin parc, m-am simţit atrasă de un corcoduş înflorit. Simţeam că-i e sete să fie îmbrăţişat, deşi – cine ştie dacă nu era în simţământul acela doar propria mea sete de îmbrăţişare?

L-am luat în braţe, mi-am lipit obrazul de trunchiul lui, am închis ochii uşor, ca într-o meditaţie, şi, brusc, m-a surprins o trăire, sub puterea căreia m-am scuturat, ca şi cum aş fi suferit un şoc. Fuzionasem cu pomul înflorit într-atât, încât am început să văd cu ochii interiori cum pomul îşi revărsa florile peste mine. Am tresărit de parcă m-aş fi trezit dintr-un somn adânc, deşi toate se întâmplaseră de-a lungul unor clipe; nu aveam certitudinea că pomii au memorie, dar propria memorie s-a întors în trecut, într-o altă primăvară, în care mulţime de petale de flori curgeau peste mine şi în faţa mea. Aceea nu fusese o viziune, ci o realitate.

Îmbrăţişarea de azi mă întorsese în propria memorie, într-o zi în care mă despărţisem de un prieten bolnav, fără să fi ştiut că era ultima noastră întâlnire în viaţa aceasta. Îl vizitasem la spital şi acolo, în rezerva aceea, unde era conectat la perfuzii şi chiar la un aparat respirator, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Ceva ce a învins boala pentru câteva clipe, suferinţa şi, poate, frica de moartea însăşi. O stare copleşitoare de iubire, caldă, diafană, care ne umplea pe noi, dar şi salonul, m-a luat pe sus, mi s-a impus, m-a prins în ea, ca într-o plasă, din care nu aveam scăpare, deşi nici nu ştiam cum intrasem. Prietenul meu (nu iubitul, ci chiar prietenul) a roşit dintr-o dată, iar înroşirea îi aco