Cand nu avem cei mai destepti olimpici, nu suntem cele mai primitoare gazde de pe planeta si nu avem cele mai frumoase femei din lume, noi, ca popor, intr-un mod usor paradoxal, mergem in extrema opusa – ne smulgem parul din cap si ne cainam indelung, cu chiote exhibate in talk-showuri si comentarii publice. Ne transformam in bocitori “destepte”, cu naframa neagra pe ochi – cele care stiu tot, cele care desfiinteaza tot intre aruncatul cu privirea la doua telenovele, cele care iti explica de ce nu mai merita sa te lupti, sfredelindu-te cu o rapida ironie daca incerci ceva. Suntem fie in extrema lui romanii au talent, suntem foarte buni, extraordinari, sclipitori, geniali, ori deplangem hotii astia care fura si dorm prin Parlament, poporul care nu se mai trezeste, mocirla in care sta infundata tara si nu mai iese de 21 de ani, in general, calitatea celorlalti, fara o privire critica in oglinda. Am fost chiar numiti “popor neperformant” de intaiul diriguitor al tarii, la o ora de maxima audienta, in direct la TV – iar spre uluirea mea completa, am auzit si glasuri in apropierea mea care aprobau vartos, ingrosand la maximum auto-flagelarea: “asa este, are dreptate, suntem un popor de cretini”.
Sloganele sunt aceleasi, le-ati auzit de o suta de ori, le stiti pe dinafara. Nu mai traim in epoca “Partidul-Ceausescu-Romania”, traim in epoca “Romania nu mai are nicio sansa, Romania e o tara fara speranta, e o tara pierduta”. Motivele? “Am vandut tot, hotii sunt la masa, singura sansa e emigrarea, frate! Tara asta nu-si revine nici in 50 de ani” Am auzit de-a lungul anilor injuraturi nereproductibile, epitete grotesti cu care un roman gratula alt roman sau, mai grav, romanii in general; epitete atat de dure incat orice strain ramane crucit. Am auzit romani care dupa ce au emigrat nu mai vor sa auda de tara, unul mi-a spus cu emfaza ca a “inchis cu 7 lacate calea in u
