Cum mi-as fi putut imagina, cand am scris textul despre “Arheologia infamiei”, ca Emanuel Valeriu, pe care il pomeneam pentru rolul funest in politica de dezinformare dusa de Televiziunea iliesciana condusa de Razvan Theodorescu, va inceta din viata dupa doua zile? Nu am niciun motiv sa schimb ceva din ce-am scris. Despre morti, ca si despre vii, trebuie spus doar adevarul.
L-am intalnit o singura data pe Emanuel Valeriu, insa am urmarit cu atentie performantele sale. Venisem in tara, in februarie 1990, impreuna cu Dorin Tudoran (pe atunci redactor la “Vocea Americii” si editorul revistei “Agora”). Pe atunci predam la University of Pennsylvania si eram cercetator la Foreign Policy Research Institute. Locuiam amandoi la “Intercontinental”, camerele erau alaturate, ne intalneam cu numerosi intelectuali si oameni politici. Gratie lui Dorin, i-am cunoscut pe N. Manolescu, pe Dan Petrescu si pe Octavian Paler. Intr-o zi, ne-am pomenit cu un cetatean hiper-locvace si cam posesiv. Dorin il cunostea, eu l-am vazut atunci prima si ultima oara. Mi-a tinut o lectie despre cat de eroici fusesera ilegalistii (tatal sau facuse parte, inteleg, din PCdR in anii clandestinitatii). Se declara socialist, dadea din maini, facea cu ochiul, era ragusit, obositor si coplesitor.
Ne-a spus cum a fost el “omul Europei Libere” la Bucuresti. Mintea. S-a dovedit ca fusese omul Securitatii trimis sa influenteze, sa intoxice “Europa Libera”, sa-l abordeze direct pe Noel Bernard, sa se strecoare sub pielea acestuia si sa-i ofere informatii pasamite ultra-secrete. Tinea legatura cu securistii, ii apriziona cu analize legate de obsesis, nemesisul lor care era “Europa Libera”. Timp in care scria si texte critice pe care radioul din Munchen le socotea interesante si le transmitea. spre tara. Personaj schizoid? Impostor? Poltron? Toate laolalta? In mod cert, informator. Nu era un delator
