Una dintre cele mai perfide agresiuni împotriva semenilor noştri este proasta administrare a discursului public. Totul, în viaţa culturală curentă, e mai uşor de suportat decît oratoria incontinentă, verbiajul torenţial, limbuţia încîntată de sine. Cunosc foarte puţini oameni capabili să-şi dozeze cuviincios exerciţiile retorice. Cei mai mulţi se lăfăie impudic în propriile panglici verbale, dinaintea unui public tot mai nerăbdător, exasperat, gata să fugă sau să se refugieze într-o igienică picoteală.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileA ţine discursuri prea lungi e simptomul unei boli complicate, greu de schiţat în cîteva rînduri. Mai întîi, e limpede că vorbitorul e fericit să se audă vorbind. Fie că, în viaţa zilnică, e nevorbit, fie că are o părere excelentă despre talentele sale, despre cuvintele şi ideile de nepreţuit care îi trec prin cap sau prin gură, insul cu pricina e, practic, de neoprit. Publicul asistă înmărmurit la un îndelung orgasm solitar, la o specie de nevindecabilă impudoare. Subiectul discursului devine neesenţial, ca şi bunăstarea ascultătorilor. Esenţială este exaltarea de sine a celui care vorbeşte, sentimentul lui că are de spus lucruri decisive, că nici un preţ nu e prea mare pentru cine vrea să se adape de la neţărmuritele sale competenţe. Viciul de primă instanţă al ipochimenului locvace este impoliteţea. Nu se gîndeşte nici o clipă dacă cei din sală mai au sau nu răbdare, dacă n-au obosit, dacă nu cumva mai au şi alte treburi. Auditoriul e tratat, de fapt, ca o simplă masă de manevră; carne de tun anonimă, şeptel bun de jertfit. Mai grav e că vorbitorul egolatru dispreţuieşte, fără să vrea, subiectul propriei peroraţii. Nu contează despre ce sau despre cine vorbeşte. Că tema e Shakespeare, Newton, doctrina corporatistă, sau flora sud-africană nu contează. Ceea ce