Scriam cu ceva timp în urmă despre modul în care Guvernul evită să ia o decizie în privinţa taxelor de primă înmatriculare şi pe poluare încasate de stat contrar reglementărilor europene. Această indecizie costă scump statul român: taxele se restituie pe cale judiciară (instanţele au acum o practică unitară în a restitui aceşti bani şi o fac zilnic, pe bandă rulantă), odată cu suma datorată se dă şi dobânda pentru perioada în are banii au fost folosiţi de stat, şi odată cu toate acestea se plăteşte de către stat şi avocatul şoferului nevoit să dea în judecată statul. Nimeni nu are curajul să dea publicităţii numărul de dosare în justiţie născute de aceste procese absolut inutile şi a sumelor restituite până acum de către stat. În concluzie, în plină aşa-numită criză economică-financiară, statul dă bani mulţi şi degeaba.

Azi vreau să vorbesc despre o altă modalitate de scurgere a banilor: recompensa pentru infractorii din cadrul puterilor statului. Trei sunt puterile publice în stat: legislativă (Parlamentul), executivă (Guvernul şi Preşedintele ţării) şi judiciară (sistemul de instanţe şi parchete). De-a lungul timpului, în rândul tuturor s-au înregistrat cazuri şi în prezent chiar avem hotărâri de condamnare definitive ale unor persoane care activează sau au activat în cadrul puterilor statului. Numai că datorită nerealizării consecinţelor unor acte de corupţie chiar de către cei care ar trebui să fie primii care să le combată, s-a ajuns la situaţii inacceptabile:

Astfel, avem situaţii în care unii parlamentari sunt arestaţi, dar primesc şi indemnizaţie de parlamentar. Avem alte situaţii în care parlamentari care sunt condamnaţi definitiv cu suspendarea executării pedepsei au rămas mai departe în Legislativ. Sigur, în primul caz poate fi discutat despre o problemă de lacună legislativă, în al doilea caz însă pare a fi una de aplicare a legii. Oricum,