Am participat luna trecută, la Leipzig, la un interesant seminar despre lectura de la vîrste foarte fragede, cititul (cu voce tare) prin intermediar şi beneficiile sale incredibile nu doar pentru dezvoltarea inteligenţei şi a cunoştinţelor practice, ci chiar pentru umanizarea fragedelor fiinţe deschise (încă) tuturor posibilităţilor. Christine Kranz, coordonatoarea programului „Leipziger Lesekompass“, a făcut atunci o adevărată pledoarie pentru lectura de la vîrste mici, insistînd asupra legăturii între naraţiune şi dezvoltarea memoriei, şi punînd mai ales în relaţie capacitatea de a „segmenta trăitul“, de a înţelege secvenţele propriei vieţi, cu abilitatea de a citi şi a înţelege cărţile. Japonezii, se pare, recomandă anumite lecturi încă din viaţa intrauterină (un tip special de lectură, în care tonul, timbrul vocii şi starea celui care citeşte contează în egală măsură).

Ce se petrece însă în mintea noastră cînd citim o carte? – iată întrebarea pe care tot mai multă lume şi-o pune în ultima vreme, iar cei care pricep, fără îndoială, cel mai bine sînt cititorii de meserie: scriitorii. Orhan Pamuk, vă amintiţi, susţinea, în Romancierul naiv şi sentimental, că „A scrie un roman înseamnă a crea un centru care nu poate fi găsit în lumea înconjurătoare“, iar a-l citi... înseamnă a face acelaşi gest în sens invers. O partidă de şah aventuroasă şi impredictibilă.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăMexicanul Jorje Volpi, autorul cunoscutului roman În căutarea lui Klingsor, a scris recent un eseu intitulat Leer la mente (A citi mintea) în care îşi pune, într-un mod mult mai aplicat decît Orhan Pamuk, întrebarea cu pricina. Mai aplicat nu doar pentru că Volpi vrea să descopere ce se petrece în minţile cititorilor şi scriitorilor deopotrivă, ci şi pentru că eseistul mexican ne trece prin teorii neurofiziologic