Asta vrem noi, părinţii, să facem din copiii noştri nişte personaje ale fantasmelor noastre.
Teodora zburdă în curte. E prima zi de Paşte. Am băut nişte vin. Altceva, ce să faci în Fârţăneştiul ăsta, sat uitat în sudul Moldovei? Să stai călare pe butoi şi să bei. Am băut cu măsură.
Soacră-mea mă roagă să scot din beci o carafă cu vin. Ea pune masa. Colonelul ei e pe undeva prin vecini. Intru în beci şi, până să dau cep la butoi, observ două palete care atârnă într-un cui. Nu sunt palete, sunt rachete de badminton. Verific cordajele şi mânerele. Sunt bune. Da' de unde or fi apărut? Le-o fi cumpărat colonelul ca să se dreagă după ce trage la măsea? Exclus! N-am auzit ca în Fârţăneşti să se organizeze vreun turneu de badminton pentru veterani, cu fonduri de la UE.
„Hai să jucăm badminton, Teodora!", ies din beci cu rachetele. Şi Teodora strigă victorioasă: „Daaaaa!" Dar n-avem fluturaş. Mă întorc în beci, trebuie să fie p-aici fluturaşul! Teodora mă cheamă în curte. A găsit în magazie o pungă plină cu nişte bile colorate din plastic. Gata, hai să jucăm tenis! Mă pregătesc să-i arăt cum să ţină racheta, cum trebuie să stea cu piciorul în faţă, cum trebuie să ducă mâna în spate... „Eu ştiu!" Ba nu ştii, Teodora, uite că-ţi arată tata! „Ba ştiu, ba ştiu!" Aruncă mingea, dar n-o nimereşte. Vezi, habar n-ai!, râd şi ea se enervează. Prinde muşte cu racheta. Vreau din nou să-i arăt, să înveţe corect lovitura, să prindă pofta de tenis, s-o înscriu la un club, pofta vine mâncând, nu-i aşa?, să se antreneze de trei ori pe săptămână şi peste patru luni să se ducă la primul ei concurs, să piardă în finală şi să plângă de ciudă, dar pe al doilea să-l câştige, să ajungă campioană naţională, dar ce să se mai împiedice aici, în România asta neştiută, să se ducă în lumea largă şi să joace tenis pe bani adevăraţi, în turnee, să ajungă mare ca Steffi Graf! Şi pe mi
