Anglia inseamna izvorul sportului rege, determinarea unui fost mare imperiu, cultura hooligans, multa bere, fair play, rigori dure, terenuri impecabile, rezultate rasunatoare. Cu toate astea, pe mine Albionul ma trimite cu gandul la echilibrul perfect al whisky-ului care impleteste nobil taria cu rafinamentul gustului.
Jucat in inima Londrei pe Stamford Bridge, meciul dintre Chelsea si Barcelona consemna a doua semifinala champions league. O confruntare intre doi fosti mari jucatori ai celor doua formatii, astazi antrenori.
Di Matteo si-a vazut lungul nasului si l-a tratat cu respect pe mult mai faimosul Guardiola. Si-a faurit inteligent o echipa asezata italieneste si calibrata pentru contraatacuri aprige. S-a folosit de unul dintre cei mai buni atacanti - bataiosul Drogba, care a inscris singurul gol al meciului.
Chelsea a inchis aproape perfect spatiile, urmarindu-si scopul. Au facut exact ce puteau face in fata unei masinarii care te toaca marunt si care-ti ofera (in general) ca alternativa doar iminenta infrangerii.
Barca ne-a aratat jocul pe care-l iubim si cu care deja ne-am obisnuit. Cu minusuri in aparare si cu dezavantajul de a fi prinsa pe contraatac (departe de a fi perfecta), campioana lumii este exclusiv interesata sa joace in terenul advers. Musca, inteapa continuu cu o viteza naucitoare.
Spaniolii, care nu impresioneaza la capitolul fizic, compenseaza extraordinar la tehnica atingerii balonului si asezarea tactica. Paradoxal poate, cu totii stiu pe cine vor intalni, dar in acelasi timp isi cunosc capacitatile proprii. De aici frustrarea si resemnarea care se transforma vrand-nevrand in respect sau macar in teama.
Barca a ratat neinchipuit de mult, a avut de atatea ori golul aproape. Din pacate sau din fericire, miza returului apasa mai mult, si cu siguranta vom avea o super partida saptamana viitoare. Pe Camp
