Marie-Hélène Fabra Brătianu, Memoria frunzelor moarte, traducere din franceză de Emanoil Marcu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 254 pag.
Memoriile nepoatei lui Gheorghe Brătianu au, în primul rând, o valoare literară, apoi una documentară. Este adevărat că autoarea declară în postfaţă cum această carte a pornit ca expresie a unei restituiri datorate românilor, urmând sfatul unei tinere scriitoare. Însă rezultatul este o carte mult prea personală, un decupaj inspirat din memoriile romanţate ale bunicii, Elena Brătianu, şi din propriile trăiri.
Jumătate româncă, jumătate franţuzoaică, necunoscătoare a limbii române, crescută la Paris, Marie-Hélène Fabra Brătianu îşi redescoperă, de-a lungul celor 250 de pagini, partea românească, ţara din care vin mama ei, rudele, moştenirea românească. Înaintea acestui demers, autoarea are doar conştiinţa unei ascendenţe ilustre, are un bagaj de amintiri transmise de mama ei, ştie că bunicii şi străbunicii au fost personalităţi hotărâtoare în formarea statului modern al României, că numele lor sunt legate de bulevarde, pieţe, palate etc. Dar nu uită că toate acestea sunt valabile numai între graniţele româneşti, în Franţa rămânând lipsite de orice semnificaţie.
Ca volum de memorii, principalele calităţi sunt tonul plăcut al onestităţii, o scriitură expresivă (care devine vocea unui adevărat prozator) şi prezentarea unei imagini originale ale românilor, văzute dinafară, aşa cum noi înşine nu am putea niciodată să privim. Perspectiva este, într-adevăr, spectaculoasă. Oamenii sunt văzuţi prin ochii străinului, locurile – palpate cu memoria afectivă. Este, de asemenea, de admirat faptul că nu se lasă ispitită nici de extrema nostalgică (cea care determină o receptare naţionalistă, mai roz decât s-ar cuveni), nici de cea mizerabilistă (în care tot ce e românesc e catalogat ca fiind negativ