În primele săptămâni după căsătoria lui Vlad cu pianul Bechstein, în viaţa bărbatului extaziat nu a mai existat nimic în afara lunii de miere. Călcând cu naturaleţe pe urmele bizareriilor lui Gould, Vlad improviza sau studia la pian muzica unor partituri din toate epocile, însoţind pasajele relevante cu gâjâieli, fluierături, răcnete de belcanto sau solfegii murmurate. Începuse cu Fugile lui Bach pentru că, îi spusese cândva unul dintre profesori, stilul polifonic al acestora îţi impune deprinderea unei mult necesare digitaţii naturale. Continuase apoi cu o serie de Studii de Chopin menite să-i recupereze deprinderile tehnice atrofiate de trecerea timpului. După încă trei săptămâni, tremurând de emoţie, Vlad a ridicat de la poştă încă un colet cu comori, conţinând de această dată operele cvasicomplete pentru pian solo ale tuturor compozitorilor care i se păreau lui interesanţi, astfel că în cele două rafturi dedicate partiturilor nu se putea găsi nici o notă scrisă de Scarlatti, Schumann sau Liszt, dar existau lucrări de Reger, Hindemith sau Balakirev. Chiar din acea zi, Vlad a început citirea la pian a partiturilor, oprindu-se când şi când să studieze pasaje sau chiar piese întregi şi neobservând că în locuinţa lui cândva lipsită de obiecte exista acum un colţ în care cutiile goale de pizza mai aveau o jumătate de metru şi ar fi ajuns la tavan.

Abia prăbuşirea acestui obelisc de carton, sub impulsul fantomei care mişcă obiecte prin casă, dar se supune şi legilor fizicii, l-a făcut pe Vlad să observe că pute, că de la atâtea pizze buricul lui, odată o mică embosare epidermică, devenise misterios şi profund ca o gaură de şarpe şi că în casă nu mai exista nimic din lucrurile care apar şi dispar periodic în orice gospodărie: săpun, sare, pastă de dinţi sau cafea. Peste mai puţin de un an avea să împlinească treizeci şi cinci de ani, vârsta de la care îşi propu