Istoria Jocurilor Olimpice nu inseamna doar elogierea marilor performeri, de la Spyros Louis pina la Usain Bolt si Michael Phelps. Exista si partile umbrite ale fenomenului olimpic, pe care n-avem dreptul sa le trecem in uitare.
Anul 76 inainte de Hristos. Penultima editie cunoscuta a Jocurilor Olimpice clasice desfasurate la Olimpia. Imparatul roman Nero, invingator in proba de care trase de cai, desi n-a terminat cursa, dar era singurul concurent. Totodata, invingator si in concursurile de crainici, actori si cintareti. Apoi, timp de doua secole, concursuri la care participau, pe linga sportivi de profesie, "sclavi, mercenari, ba chiar si fiare salbatice. Aceasta este epoca pe care Juvenal a caracterizat-o cu dispret, prin celebra sa expresie «panem e circenses». De fapt, mai mult circ decit piine", scria acum aproape jumatate de veac Victor Banciulescu, remarcabil istoric al fenomenului olimpic. N-a trecut mult si imparatul roman Teodosius, la cererea inaltilor prelati ai bisericii crestine, a semnat edictul de suprimare a Jocurilor Olimpice, ajunse "circ" in toata regula, nelipsind nici chiar detestabilele "pariuri" cunoscute astazi. Anul 1896, prima editie a Jocurilor Olimpice, renascute din mezalianta dintre baronul francez Pierre de Coubertin si negustorul grec Evaggelos Zappa. Ultimul a fost inovatorul spiritului olimpic, bazat pe idealurile antichitatii elene transpuse in epoca moderna: cunoastere prin sport, canalizarea eforturilor tinerilor din toata lumea spre competitii, intr-o vreme in care razboaie pindeau la tot pasul, intrecerea sportiva de calitate fara foloase materiale, toate idei minunate, dar care au disparut cu desavirsire in sportul de astazi. Nici nu se putea altfel: sportul amator, in viziunea lui Coubertin si a urmasului sau, lordul Avery Brundage, a devenit, din ce in ce mai mult, utopic. Ba chiar unii comentatori de stinga legau abs
