Motto-ul sub care pare a se derula şi a fi încurajat, zilele acestea, traseismul politic este „Şi le iartă lor greşelile...”. . De fapt, e eronat spus traseism politic. Acesta se manifestă şi trebuie înfierat doar când migraţia se produce dinspre Opoziţie spre Putere. Când mişcarea se face în sens invers, se numeşte că avem parte de căinţă, pe de o parte, şi de iertare creştinească, pe de alta. Iată, deci, că, influenţaţi sau nu de Postul Mare şi de Paştele care l-a succedat, liderii U.S.L. pot fi buni samariteni.
Dar, în egală măsură, pot fi (mult mai) buni demagogi. Pentru că sunt greu de uitat declaraţiile lui Crin Antonescu din perioada în care P.N.L. era victima traseismului politic, când liberalii cereau, pe bună dreptate, dezbateri publice privitoare la etica politicii şi a politicienilor. Acum, nu numai că şi-au scos de pe agenda publică astfel de subiecte, dar fac exact ceea ce condamnau odată şi nu doar o dată. „Ne confruntăm cu un fenomen de o amploare nemaivăzută, cu o sfidare aproape cotidiană a oricărei norme de bun-simţ elementară în politică şi asistăm la transformarea unui număr semnificativ de parlamentari în porumbei voiajori sau câini de pripas care sar gardul după o bucăţica înmuiată în sos” – zicea Crin Antonescu, în aprilie 2010. Acum suntem în aprilie 2012 şi trebuie să acceptăm că vremea revoluţiei bunului simţ a apus şi că e timpul construirii unui viitor – mai bun, mai sigur, după cum îl promit voci din prim-planul U.S.L. – pentru România. Şi cum scopul scuză mijloacele, după gândiri machiavelice demult şi de mulţi însuşite, viitorul poate fi pictat în culori pastel chiar şi cu stridente pete de culoare din “oranjul mafiot”.
De exemplu, pe site-ul U.S.L., într-o rubrică de denunţare a „mafioţilor portocalii”, Caraş-Severinul, judeţul păstorit şi administrativ, şi politic, până mai ieri, de Sorin Frunzăverde – aju