Ne-am întâlnit, pe fugă, într-o seară, la Luvru. Eu şi Ghilgameş. Zăbovisem prea mult în camera sarcofagelor egiptene şi în difuzoarele muzeului se auzea apelul pentru închidere: “Vă rugăm să vă îndreptaţi către cea mai apropiată ieşire...”, eram îndemnaţi. Dar noi nu văzusem încă sălile ample cu bogăţia de vestigii a Sumerului. A fost de ajuns o înţelegere din priviri, cu supraveghetoarele postate în colţuri şi, în loc s-o pornim spre ieşire, ne-am afundat în muzeu. În urma noastră uşile se închideau, şirul de supraveghetoarea se lungea, iar noi nu reuşeam decât să fotografiem, exponat după exponat, tot ce ne ieşea în cale. 5.000 de ani de istorie.

În faţa lui Ghilgameş ne-am oprit. Cel de-al cincilea rege din dinastia postdiluviană mă privea cu ochi largi, strângând la piept un leu de piatră. Aproape mă hipnotizase. “Nu mai e timp!”, m-a înghiontit cineva, “Hai, aşteaptă toţi după noi!”. Am îndreptat aparatul de fotografiat spre el – fără flash!, ştiu bine regulile ­ şi m-am îndreptat spre următorul exponat. Click! click! Click! Acasă, abia, aveam să mă reîntâlnesc cu ochii lui Ghilgameş.

După o vreme, am uitat de colecţia mea de imagini sumeriene de la Luvru. Au rămas stocate undeva, pe un compact disc, aşteptând o nouă defilare. Mi-am amintit însă zilele trecute, când l-am reîntâlnit pe Ghilgameş. Nu, nu la Luvru. Nici în Sumer. Ci la Bucureşti. În Galeria Ana, pe Pangratti, lângă televiziune. Era tânăr şi-n loc de leu strângea la piept un penel. Penelul de pictor. Ah! Şi era foarte tânăr. Şi purta şi alt nume – dar eu ştiu că el este Ghilgameş! Dar numai ca să-l recunoaşteţi, când va fi să-l întâlniţi, să ştiţi că i se spune Ammar Alnahhas. E sirian şi, din ţara lui cea rătăcită-n durere, ne-a adus o revărsare sensibilă de culori.

Cine e, cu adevărat, Ammar Alnahhas? Ar putea să ne spună, în câteva cuvinte, criticul de artă Marius Tiţa: “Ofer