La ora primelor bilanţuri, de obicei istoricii pot fi întîlniţi, într-o perspectivă recapitulativă, mai degrabă prin revistele specializate, la rubrica „Necrolog“. Şi totuşi, atunci cînd, prin ţinuta lor profesională şi civică, merită atenţie, ei s-ar cuveni să se regăsească într-o manieră mai stăruitoare în dezbaterea publică. La urma urmei, preocuparea pentru trecut are acoperire, dincolo de pasiunea solitară a cîte unui amator de hobby, în serviciile aduse societăţii, fie că ele se dezvoltă în sensul preocupărilor stăruitoare ale acesteia, fie că le contrazice şi corectează pe acestea. Este doar un fel de a spune că istoricul este – sau ar trebui să fie –, cu o anume surdină sau în mod deschis, o conştiinţă cu rezonanţă publică. Unii dintre profesioniştii domeniului au preferat şi preferă să interpreteze un asemenea adagiu în spiritul amorf birocratic pe care îl descifrează îndărătul cuvintelor, socotindu-se un soi de… „tehnocraţi“, identificînd societatea cu Statul şi înlocuind alonja etică printr-o subordonare oarbă. Numai că acest lucru îngustează şi alterează o plajă de opţiuni posibile în care, măcar teoretic, dacă nu şi practic, se pot regăsi platforme şi interpretări dintre cele mai variate. Un exemplu elocvent, recompus din articole de presă recente şi cu un adaos bibliografic succint, îl constituie tipul de exemplaritate civică, profesională şi politică al unui istoric recent plecat dintre noi.

Şerban Rădulescu-Zoner, născut pe 29 mai 1929, s-a sfîrşit din viaţă miercuri 14 martie 2012, la optzeci şi doi de ani. Datorită împrejurărilor politice şi a pasiunii cu care s-a implicat în actualitatea publică a unei Românii prinse în vîrtejul transformărilor radicale, viaţa lui a cunoscut mutaţii nu mai puţin devastatoare, coborîşuri şi suişuri ameţitoare.

În perioada 1945-1947, ca adolescent, a fost membru al Tineretului Liberal,