De cînd critica literară (în acord, de altfel, cu democratizarea literaturii) şi-a cîştigat libertatea de a se prezenta ca un gen creator, adică, tot mai decis, de mai bine de jumătate de veac european şi cam tot de pe atunci (dar în alte circumstanţe) în spaţiul românesc, obiectivitatea nu se mai numără printre obligaţiile profesionale ale criticului. El poate, cel mult, să-şi asume şi să practice (ceea ce, desigur, ar fi de dorit mai ales în cadrul criticii actualităţii) adecvarea la literatură. Aici, mai mult decît în orice altă activitate critică, se mai păstrează încă vechea funcţie (grefată etimologic în numele meseriei) dejudecată, ceea ce ar trebui să implice un set de reguli şi o etică şi să presupună răbdare, echilibru, independenţă, spirit de discernămînt, distanţare faţă de presiunea care tulbură calitatea evaluării. În chip fericit, în cîmpul literar, judecata nu este pronunţată de o singură instanţă (critică), ci ea se impune printr-un proces mai complex, uneori de mai lungă durată, şi rezultă din interferenţa mai multor lecturi/intervenţii critice. Aceasta înseamnă că, dacă unele opinii critice pot fi viciate de interesele unui grup ori de nepriceperea sau reaua-credinţă ale celor care le lansează, nu se ajunge, în schimb, la compromiterea judecăţii şi nu se poate spune că întreaga critică literară este (ar fi) „parazitată de conflicte de interese“. În ce mă priveşte, consider că există destui cronicari în lumea literară de astăzi care practică o adecvare onestă la literatură şi a căror opinie o consult cu încredere şi interes (chiar dacă nu de fiecare dată în deplin acord).
Cred, însă, că există alte probleme în peisajul criticii de întîmpinare. Pe una dintre ele aş numi-o monotonia selecţiei critice sau, poate, o formă de mimetism. Desigur, există anumite cărţi foarte bune care reclamă atenţia întregii suflări critice; unele, în sch
