După mai bine de un deceniu de cînd ne-am luat rămas bun de la Secolul 20 şi de la revista care îi inspirase numele, reparcurgerea materialelor publicate în paginile acesteia (ianuarie 1961 – decembrie 2000) duce de la sine la compararea impresiilor trecute cu cele pe care acelaşi referent ni le produce acum. La decantarea judecăţilor contribuie, dincolo de distanţa temporală, imaginea de ansamblu, nu fragmentată, „din mers“, cum se întîmpla cînd aşteptam nerăbdători cu ani în urmă, un nou volum, reprezentînd un singur număr iar mai tîrziu două sau trei. Superlativele recente, justificate, dar şi rezervele exprimate (la Colocviul româno-italian de la Craiova din 2010, de exemplu) la adresa publicaţiei dîmboviţene impun revederea celor 480 de numere, cîte a avut. Din motive evidente – de competenţă şi timp –, corpusul prezentelor rînduri se opreşte asupra literaturii italiene reflectate în Secolul 20.
Limitele cenzurii şi autocenzurii
În declaraţia-program iniţială, dar şi în volumul concluziv din decembrie 1961 (unde figurează salutul adresat revistei de Gagarin), Secolul 20 se autodefinea drept o publicaţie specializată, de literatură universală şi comparată. În cea mai mare parte, aşa a şi fost; materialele privind cinematografia, le belle arti sau, mult mai rar, baletul nu i-au modificat profilul nici cînd, vreme îndelungată, redactorul-şef a fost un critic de artă: bine-cunoscutul Dan Hăulică. Configuraţia Secolului 20 a fost dublu condiţionată: de propriul ţel şi de împrejurările istorice. Ţelul era de a acoperi cît mai mult din imensul spaţiu al literaturii universale moderne; doar ocazional (aniversări etc.) erau aduse în prim-plan secole anterioare, neuitîndu-se să fie legate de contemporaneitate: s-a făcut cu Dante, Michelangelo ş.a.
În acest ultim caz, R. Boureanu a publicat cîteva din Rimele artistului. Ponderea majoră a reven
