Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulți au fost cei ce L-au văzut înviat.
Cu alte cuvinte, secunda aceea a învierii ca fapt petrecut în mormânt, când întunericul acestuia a fost dintr-o dată năpădit de lumină și când pereții lui au fost pătrunși de trupul duhovnicesc al Celui-Înviat, secunda aceea nu a avut martori. Îndată după aceea însă Domnul a socotit de cuviință să li se arate oamenilor care-L cunoscuseră mai înainte, spre a-i convinge, pe de-o parte, de adevărul în sine al învierii și, pe de altă parte, că Iisus Cel ce a înviat este una și aceeași persoană cu Iisus Cel ce fusese răstignit. Adevărul învierii trebuia să devină temelia credinței și vieții creștine, așa cum o va spune Sfântul Apostol Pavel în Întâia sa Epistolă către Corinteni : „Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică-i și credința voastră” (1 Co 15, 14). Potrivit aceluiași Sfânt Apostol, care deținea mărturii directe de la contemporanii săi, numărul celor ce-L văzuseră pe Iisus înviat depășea cinci sute de persoane. Așadar, o mulțime de martori!
În ordinea judecăților omenești ne-am aștepta să aflăm că Domnul li S-a arătat mai întâi ucenicilor Săi, ca unora ce-I fuseseră mai apropiați, atât de apropiați încât îi numise „prieteni” (In 15,14-l5), ca unora ce-I auziseră nemijlocit și repetat rostirea că Fiul Omului va fi răstignit, dar că a treia zi va învia. Judecățile lui Dumnezeu însă nu sunt ca judecățile noastre: Domnul-Cel-Înviat li S-a arătat mai întâi Sfintelor Femei, și numai după aceea ucenicilor. De ce, vom încerca să deslușim în cele ce urmează.
În general, prin „Sfintele Femei” înțelegem grupul celor câteva galileence pe care Domnul le vindecase „de duhuri rele și de alte boli” (Lc 8,2) și care, în semn de recunoștință, s-au hotărât să-L urmeze pe Învățător și pe ucenicii Săi, slujindu-le prin munca și din
