E o vorbă din bătrâni care spune aşa: “La noi, ca la nimenea!”. Se potriveşte când nici nu gândeşti, în situaţii dintre cele mai diferite. Cum a fost, bunăoară, cu serbarea de 1 mai, în urmă cu un secol. Care s-a ţinut de... trei ori. Ne-a ajutat şi calendarul – căci România încă folosea calendarul iulian, în vremea ce Occidentul trecuse la cel gregorian –, ne-au ajutat şi strămoşii, care au fixat, taman de 1 mai, Armindenii, îndrăgit – pe atunci – obicei popular, care scotea lumea la iarbă verde, să se bucure de natura reînviată. Dar să le luăm pe rând.
1 mai din 18 aprilie
Din pricina calendarului, cum spuneam, România era cu 13 zile în urmă. Aşa se face că în vreme ce în Apus era 1 mai, la noi era 18 aprilie. Fiind zi de miercuri, era absolut imposibil să-i scoţi pe muncitori la manifestaţie, cu atât mai puţin la iarbă verde. Unde mai pui că legea repaosului duminical era abia în dezbatere, în acele zile de primăvară de acum un veac. Nici o şansă, deci, să obţii o zi liberă în mijlocul săptămânii. Doar românii care lucrau la Viena (puţini la număr, de altfel, vreo câteva zeci) au sărbătorit 1 mai muncitoresc, defilând pe străzile capitalei austro-ungare cu steagul roşu în frunte. În acea zi de 18 aprilie (stil vechi)/ 1 mai (stil nou), ei au trimis o telegramă la Bucureşti, la Sala Oppler, unde serbarea muncitorească era ţinută de... elita socialistă. (Parcă ne aducem aminte un slogan mai de dincoace: clasa muncitoare sărbătoreşte prin reprezentanţi).
Anume au ales socialiştii această zi pentru a da, la sala Oppler, un banchet în cinstea doctorului Racovski, lider de stânga care obţinuse, de puţină vreme, dreptul de a reveni în ţară - după ce fusese expulzat cu un an în urmă pentru că agita mulţimile contra puterii politice – şi, mai mult chiar, fusese “reîmpământenit” (cetăţenia română fiindu-i retrasă la momentul alungării lui din regat). Pri