Am urmărit de câteva ori, în paginile Jurnalului Naţional, strania coincidenţă de evenimente, la 100 de ani distanţă în timp, întâmplări, decizii, discursuri care au marcat viaţa politică şi atunci, ca şi acum.

În 16 decembrie 1911, Opoziţia – mai bine zis, “Opoziţia unită”, căci era formată din două partide, cel Naţional-Liberal (condus de Ionel Brătianu) şi cel Conservator-Democrat (al cărui şef era Take Ionescu) – se retrage din Parlament, lăsându-i pe parlamentarii puterii – Conservatorii (al căror preşedinte era P.P. Carp) – să se ocupe singuri de activitatea legislativă. Nu pun acum în discuţie motivul pentru care au făcut acest lucru – deşi ar fi de comentat, pe larg, ce a fost cu Afacerea Tramvaielor, cu acuzaţiile de corupţie şi cu lupta surdă pe principii, bani şi interese.

Tot la mijloc de decembrie, dar în 2011, Opoziţia vehiculează ideea ieşirii din Parlament. Avea să se întâmple însă abia după câteva săptămâni (însă, mai în glumă mai în serios, un istoric mi-a recomandat, când analizez datele la care au avut loc diferite evenimente, să ţin cont şi de diferenţa de 13 zile între calendarul iulian şi cel gregorian, pe care România, în 1912, încă nu îl adoptase).

În ianuarie 1912 au avut loc ample întruniri politice şi manifestaţii de stradă, care escaladează şi aduc forţele de ordine şi de represiune în faţă. Mai întâi - şi mai violent reprimată - este manifestaţia membrilor şi a simpatizanţilor Opoziţiei, pe 8 ianuarie. După o săptămână, vin la rând politicienii Puterii, care ies în stradă de asemenea, fiind însoţiţi de jandarmi care rolul de... a-i apăra.

La mijlocul lui ianuarie, se pornesc şi în Bucureştiul de azi protestele de stradă. Ele sunt iniţiate însă de populaţia care nu mai are răbdare şi nici încredere în politicienii zilei, de oricare parte ar fi ei. Proteste sunt însă susţinute, prin discursuri şi diferite acţiuni –