Cum vine un nou rînd de alegeri m-am gîndit la cîteva caractere de care e posibil să dăm printre cei care ne cer voturile. Primul de care m-aş feri e prostul.

Cînd nu rîde din motive numai de el ştiute, prostul e trist. Şi încruntat. Şi predispus la solemnitate. Înainte de a-ţi da bună ziua, te priveşte bănuitor. Nu pentru că a aflat că-i pregăteşti vreo chestie nasoală, ci fiindcă i se pare că toţi cei din jur conspiră împotriva lui. Se simte persecutat încă de pe băncile şcolii, cînd, în ciuda silinţei sale, trecea cu greu clasa şi era convins, din cauza asta, că profesorii au ceva împotriva lui.

Dacă te vede rîzînd, îşi închipuie că te gîndeşti la el. De aceea îi place seriozitatea. Cum toate ideile lui sînt de împrumut, urăşte originalitatea, iar spontaneitatea îl deprimă. Prostul nu vorbeşte, ci ia cuvîntul. Admite că pămîntul e rotund, dar în adîncul lui nu crede că-i aşa. Dacă e credincios, ar interzice ateismul. Dacă e ateu, ar dărîma bisericile.

Nu-i spune bancuri prostului, fiindcă rişti să te întrebe ce-ai vrut să zici cu asta! Fereşte-te să intri cu el în dispută. E impenetrabil la argumente, aşa că retează-i-o scurt şi lasă-l să vorbească singur. Nu te bizui pe recunoştinţa lui – nu ştie cu ce se mănîncă chestia asta.

Un prost ambiţios devine o calamitate dacă ajunge într-o funcţie importantă. I se pare că totul i se cuvine şi are grijă să se înconjoare de unii şi mai proşti decît el. Încît drumul pînă la el devine de nestrăbătut. Şi cum nu renunţă niciodată de bunăvoie, prostul e aproape imposibil de dat jos din funcţia de care a apucat să se lipească. Şi cînd pleacă, împins de la spate, ia şi scaunul cu el.

Cum vine un nou rînd de alegeri m-am gîndit la cîteva caractere de care e posibil să dăm printre cei care ne cer voturile. Primul de care m-aş feri e prostul.

Cînd nu rîde din motive numai de el ştiute, prostul e t