Fata abia iesise din adolescenta, jucase si ea de citeva ori la hora, era supla, inalta, timida si ademenitoare pentru multi flacai, din satul nostru sau din satele invecinate. Cu mirele se intilnise doar de citeva ori, cind acesta prindea vreo permisie. „O, sora mea, tristetea, iasomia..." O, sora mea, tristetea, Antonica... Era prima nascuta, in familia noastra cu 6 copii si 6 hectare de pamint: cite un hectar pentru fiecare, zicea tata. Cind, din a doua casatorie, a mai aparut o faptura, tata a mai cumparat un hectar de pamint, sa aiba si nou-nascuta, cind o ajunge la casa ei. Tata ignora cu superbie ancestrala campania comunista si criminala, de colectivizare, gindind - sanatos - ca pamintul lui, bunurile lui, mostenite sau obtinute cu sudoarea bratelor, nu i le poate fur-lua nimeni. Si chiar daca i le vor lua „anticristii" - care scoteau deja coarne, pe plaiul mioritic - oricum, vor veni americanii si le vor da inapoi. Va fi crunt dezamagit, bietul tata: pamintul i se va lua repede-repede, iar americanii nu vor veni (simbolic) decit mult prea tirziu pentru el. Dar pina a fi deposedat, tata era unul dintre vrednicii gospodari ai satului, casa noastra era plina de copii, ograda plina de animale si pasari, intr-o voioasa comuniune. Cind eu am inceput, cit de cit, a percepe lumea, totul mi se parea, deopotriva, pe cit de in firea lucrurilor, pe atit de miraculos. Sora cea mare, Antonica, era deja o domnisorica. Cealalta sora, Aurelia, ceva mai mica, impreuna cu fetitele de aceeasi virsta, se juca toata ziua cu papusile. Aveau o adevarata zestre de „pamblici", de cordele, tot felul de cirpe, de fuioare si suveici (sterpelite de pe unde puteau) si nu oboseau niciodata in jocul lor „de-a mama si copilu'". Nu pricepeam ce placere o mai fi si asta - sa imbraci si sa dezbraci niste cirpe, sa le legeni, sa le cinti, sa le-adormi, chiar sa le certi pentru cine stie ce fapte