Ca orice autodidact într-ale literaturii române, am o relaţie complicată cu clasicii. Fără studiul sistematic, fără cunoaşterea amănunţită a contextului – nu doar literar, ci şi politic, ideologic şi economic – rişti să faci judecăţi de valoare (în cel mai bun caz) discutabile.

Sunt, datorită unei situaţii obiective, mult mai în largul meu când e să-i explic, să zicem, pe-un Herman Melville, Walt Whitman, Flaubert sau Rimbaud decât pe oricare din contemporanii lor din veacul al XIX-lea românesc. În timp ce pe autorii americani sau francezi i-am studiat după formule academice consacrate, pe români i-am citit strict conjunctural – fireşte, cu excepţia „lecturilor obligatorii” din vremea liceului.

Din acest motiv, mă feresc să-mi dau cu părerea despre autorii din canonul literar românesc, chiar atunci când i-am parcurs cu atenţie. Ar fi o impostură să afirm că mă revendic unuia sau altuia dintre ei, deşi e o evidenţă că noi toţi, cei care citim şi scriem azi, păşim în urmele adânc săpate în piatra timpului de către ei. Dar asta nu ne împiedică să stabilim relaţii profunde. Dacă Eminescu rămâne, pentru mine, enigmatic, dacă Rebreanu îmi apare ca un individ impozant, mi-e uşor să admit că I.L. Caragiale mă seduce (am ţinut să menţionez iniţialele prenumelor, pentru a nu-l confunda cu fiul său, Mateiu, despre care sunt departe de-a avea o părere bună).

Dintre toţi clasicii români, Caragiale mi-a fost mereu aproape. L-am citit cu egală plăcere în copilărie, l-am parcurs cu ochi avizi în adolescenţă (îndeosebi teatrul), iar la maturitate am fost definitiv confiscat de „momentele şi schiţele” sale. Nu cred să-mi fi scăpat vreo carte importantă despre el, de la aceea, clasică, a lui Şerban Cioculescu, la utilele „ghiduri” ale lui Ştefan Cazimir, la explorările lui Al. Călinescu, Florin Manolescu, Liviu Papadima, Vasile Fanache, Mircea Iorgulescu, la biog