Ce s-ar întâmpla cu Republica Moldova, cu destinul ei european, dacă lucrurile ar avansa rapid - vreau să spun mai rapid decât le-am putea controla noi - către o reintegrare cu Transnistria? Un sondaj IMAS, efectuat pentru prima dată pe ambele maluri ale Nistrului, în aprilie 2012, ne furnizează sugestii utile.
Cine va consulta aceste date va înţelege cât de importante sunt documentările făcute la faţa locului pentru a elabora niște strategii corecte. Sondajul ne relevă că locuitorii de o parte și alta a Nistrului trăiesc în lumi paralele.
Subiecte ca Uniunea Europeană, prietenia cu Rusia sau relaţia cu România îi situează la poli opuși. Aflăm, de pildă, că în timp ce majoritatea basarabenilor se tem de sărăcie, transnistrenilor le e frică de război - de un război cu Republica Moldova și cu NATO. Este efectul propagandei antiromânești și antioccidentale, desfășurate de decenii.
Dar dincolo de falia psihologică ce s-a căscat între cele două comunităţi educate în sisteme de valori diferite, vestea proastă, despre care am mai vorbit, este numirea lui Rogozin ca responsabil al Rusiei în problematica transnistreană.
Un politician șovin, care a „poposit" în Transnistria, în 1992, făcându-și un titlu de glorie din combaterea „fasciștilor români". Numirea lui indică fără dubii direcţia în care se va derula „reglementarea" conflictului, oricâte bune intenţii și „măsuri de încredere" ar avansa Chișinăul.
Rogozin a spus că Rusia nu va ceda niciodată Transnistria, o reintegrare se va face numai dacă Moldova va renunţa la orientarea sa pro-europeană. Aceste declaraţii au fost doar preambulul a ceea ce își propune emisarul lui Putin. Dacă îi facem jocul, ne așteaptă o capitulare categorică în faţa Rusiei sau, în cel mai „bun" caz, discuţii fără finalitate, irosirea unui timp preţios, necesar reformelor interne.
Cel mai îngrijorător este faptul că
