În Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Cartea românească, 2011), Bianca Burţa-Cernat a făcut două mişcări strategice, driblând specializarea anostă. Mai întâi şi-a ales o temă de doctorat cuminte - scriitoarele de rafturile 2 şi 3 din interbelicul românesc - şi puţin cercetată, apoi a împins consideraţiile feministe spre studiile de gen, relaxând perspectiva. Cercetarea doctorală a fost minuţioasă şi a scos în evidenţă opinii şi acţiuni bizare, pitoreşti sau de-a dreptul scandaloase. Aceste detalii suculente constituie sâmburele cronicii mele, în intenţia de a încuraja lectura unei cărţi care, alminteri, ar interesa doar specialiştii, veşnicii specialişti. Concluziile volumului sunt denumite "ieşirea din ghetou" şi precizează că analiza s-a focalizat asupra autoarelor din secolul XX, când "femeia scriitoare nu mai e percepută ca o fiinţă bizară sau cel mult tolerată". Aici ar fi de căutat diferenţa faţă de scriitoarele din secolul XIX, gen surorile Brontë, Georges Sand sau George Eliot, care au fost nevoite să debuteze sub pseudonim masculin, spune autoarea. Ei, dracul nu era aşa negru! Eliot, de pildă, şi-a deghizat numele real pentru a se distanţa de romancierele care produceau cărţi siropoase.

Lucidă şi lipsită de prejudecăţi (aşa cum am avut ocazia să constat de câteva ori), Bianca Burţa-Cernat înţelege complex eseul Virginiei Wolf O cameră separată (A Room of One's Own). Anume că intimitatea şi minimul confort sunt necesare ambelor sexe, nu doar femeilor artiste. Dezavuarea schemelor binare duce la contrazicerea afirmaţiei Virginiei Woolf, după care organismul feminin nu face faţă la încordarea intelectuală îndelungată, ceea ce ar avea ca efect scrierea unor romane mai scurte şi mai concentrate. Deci scrisul femeilor s-ar dilua pe întinderi mai mari. La fel, istoricul literar (misogină limbă!) nu este adept al formulări