În aprilie 2012, Traian Băsescu n-a stat foarte mult pe gînduri și l-a desemnat pe Victor Ponta premier, pe fondul crizei guvernamentale generate de căderea guvernului Ungureanu. Băsescu și-a motivat decizia concis: în contextul unei noi majorități parlamentare, nu putea decît să-l numească pe Victor Ponta, cel propus de această majoritate parlamentară. În octombrie 2009, într-un context care are multe similitudini cu cel de acum, pe fondul crizei guvernamentale generate de căderea guvernului Boc, se constituise de facto o majoritate parlamentară care îl susținea pe Klaus Johannis pentru postul de premier. La momentul respectiv însă, Băsescu s-a încăpățînat să scoată din joben tot soiul de alte variante, doar pe cea propusă de liberali, social-democrați și udemeriști nu. Poate că diferența în atitudinea preziden­țială vine dintr-o mai profundă înțelegere a regulilor jocului democratic, petrecută în acești doi ani și jumătate. Dar, dat fiind că se pot găsi destule alte exemple care să sugereze că președintele Băsescu nu s-a arătat a fi același elev silitor la materia „democrație“, această ipoteză trebuie acceptată cu semnul întrebării. În octombrie 2009, comportamentul prezidențial a avut drept efect continuarea mandatului guvernului Boc, pentru ca, după alegerile pentru funcția de președinte, Traian Băsescu să-l numească pe același Boc în funcția de premier, împingînd spre construcția unei noi „soluții imorale“, UNPR-ul. Ce efecte poate avea comportamentul prezidențial din aprilie 2012? Fără doar și poate, Traian Băsescu se situează pe o poziție mai șubredă decît acum doi ani și jumătate. Aparent paradoxal, numirea lui Ponta în funcția de premier și încredințarea guvernării USL-ului pot fi citite ca o încercare a lui Băsescu de a-și întări poziția fragilă (și, implicit, și pe a PDL-ului). Noua situație pune pe umerii lui Ponta și ai USL-ului o foarte mare resp