Nu țin minte cînd și cum am cunoscut-o pe Anamaria Pop (sigur e că Gheorghe Crăciun era printre noi și a avut ceva de-a face cu asta) – însă prima carte tradusă de ea pe care-am citit-o știu sigur că era O femeie de Péter Esterházy. Atunci m-am întrebat prima dată cît de puternică trebuie să fi fost (să fie) femeia care a replăsmuit acele cuvinte într-o altă limbă. Iar Anamaria Pop e, într-adevăr, un om foarte puternic, care a trecut și trece prin multe făcîndu-și suprem sprijin din cărțile pe care le traduce și din prietenia cu autorii lor. La un moment dat, după patru volume, a încetat să-și mai publice poemele – dar forța cuvintelor din care s-a născut această poezie s-a mutat între alte feluri de coperte. A fi traducător nu e un fapt aducător de glorie în cultura română (cel puțin, nu financiar), înseamnă a fi untradittore care, printr-un misterios gest de acrobație, face un scriitor străin să grăiască în limba cititorului. Doar că – mi-a spus-o cineva care tot cu astfel de plăsmuiri se îndeletnicește – toate acele cuvinte prin care-i citim pe Esterházy, Péter Nádas, György Méhes, Imre Kertesz, Sándor Márai, Attila Bartis, Katalin Thuróczy, Géza Szöcz, Arpád Göncz, András Forgách sînt ale traducătorului, ale Anamariei, și ale Anamariei. Cînd povestește despre o carte, înainte s-o traducă, Anamaria Pop e o Șeherezadă care te face să visezi la ținuturi minunate de pe altă lume. Așa am aflat despre ceea ce avea să devină, în românește,Apocalipsa memoriilor, poate cea mai importantă, ca semnificație autobiografică și stilistică, în același timp, dintre scrierile lui Péter Nádas. La traducerea ei, Anamaria a lucrat în ritmul unei pasiuni nebune, posedate de text, de meandrele lui, de vocile care se concurează, de scrîșneala dureroasă a unor pasaje și poezia tandră a altora. Ca scriitoare și traducătoare, Anamaria Pop e într-o călătorie fără sfîrșit pe mările și