Cât din ceea ce suntem datorăm părinților și bunicilor? Care sunt reflexele sănătoase dobândite până la șapte sau zece ani? Cine ne-a spus poveștile copilăriei? Cât au contat poeziile învățate la vârsta pre-școlară? Dar economisirile mărunte pentru o puşculiţă roz, plimbările prin parcuri, aritmetica bastonaşelor, micile munci agricole în grădină, udatul florilor, datul cu sania, omul de zăpadă sau ouăle roșii de Paști? Să nu furi și să nu minți – iată două atitudini sănătoase consolidate în familie. Caracterul, inteligența, sensibilitatea și tot parcursul nostru formativ datorează enorm părinţilor şi bunicilor – celor care poate astăzi nu mai sunt printre noi.

Fără continuitate prolifică şi tradiţii culturale atent respectate, marile familii sau dinastii ale Europei n-ar fi prosperat niciodată. Capitalismul originar în Țările de Jos s-a sprijinit – aşa cum ne-a arătat Max Weber – nu doar pe frugalitate şi acces la lichidităţi bancare, ci şi transferul de cunoaştere între generații. În ultime două secole, mari firme sau companii (& sons) s-au născut prin încrederea clădită între generaţii. Dincolo de puterea economică a celor care păstrează cultul familiei, există şi o dimensiune spirituală.

Veritabilă instituție abrahamică, familia s-a aflat în centrul culturii iudeo-creştine. Un înțelept răsăritean vorbea despre „unitatea umană diferenţiată şi complementară” a fiinţei conjugale. În ultimele decenii s-a diluat respectul pentru această structură armonică – matrice a dezvoltării noastre morale, intelectuale şi emoţionale. Văzută de unii ca sacrament, familia a ajuns astăzi o simplă convenţie juridică. În Europa occidentală şi America de Nord, revoluţia sexuală a anilor 1960 s-a consumat printr-o revoltă faţă de ierarhiile intrinseci ale familiei tradiţionale. Printr-o expunerea freudiană a „ipocriziei” părinţilor burghezi, tinerii obsedaţi de „autentici