Bunătatea, acea decolorare a fiinţei. Da, aşa este percepută uneori o asemenea stare. Înclin să cred că lumea a devenit atât de aridă, încât mii de litri de fapte bune nu ar putea să o înverzească. Mă uit în jur, fac reconstituiri în cotidian de parcă aş fi la ora de verificare a bunului simţ şi mă tot întreb care e motivaţia celor care se surpă într-un hal fără de hal. Asta în cazul în care au fost cândva înzestraţi cu darul binefacerii. Pentru că, la felul cum se comportă, mă fac să fiu din ce în ce mai sigură că „oamenii nu se schimbă, ci devin din ce în ce mai mult aceiaşi”.

Iată cum, pe zi ce trece, dau de persoane care sfidează bunul caracter. Eu aş numi asta eşec existenţial. Atunci când poţi face bine, dar aburii succesului îţi amorţesc sensibilitatea faţă de semeni, devii un soi de practicant al indiferenţei fără justă cauză. Să luăm, de pildă, persoane care ajung într-un anume moment al vieţii profesionale, undeva sus, şi care dintr-un soi de fericire care le inundă porii încep să se comporte igrasios cu cei din jur. Tratează pe ceilalţi de parcă acum pot orice, dintr-o dată li s-au diluat toate fricile, iar cei care cândva erau colegi de dat socoteală sunt acum percepuţi drept rataţi certaţi cu mirificul univers al promovării. Noii înstăriţi în câmpul muncii uită de ceea ce este mai important – să asculte, să colaboreze, să înţeleagă, să aprecieze şi nu în ultimul rând, să dăruiască – din ceea ce ştiu, au dobândit şi poartă cu ei.

Sunt din ce în ce mai puţini cei care sunt dispuşi să ajute. Să facă gratuităţi, cum zic unii, egalând a face bine cu a fi slab. Ruşinos, aş completa eu. Am întâlnit creatori în ale artelor care consideră că dacă sunt artişti adevăraţi nu au cum să aibă prevăzută în organigrama manifestărilor o astfel de atitudine. Cum să vină să împărtăşească celorlalţi din ale lor, aşa fără nimic? De parcă bucuria pe care ar