Admirat sau considerat doar ca o curiozitate în contextul operei lui Liviu Rebreanu, romanul său „Amândoi” ar fi dat un impuls formidabil literaturii poliţiste de la noi dacă n-ar fi apărut în anul 1940, al doilea an al unei conflagraţii cumplite, când pe puţini îi mai pasiona un astfel de gen, cei mai mulţi urmărind operaţiunile militare.
În perioada premergătoare acestei naraţiuni, critici şi istorici literari, scriitori, filosofi ridicaseră în slăvi proza cu detectivi şi criminali (Paul Zarifopol, Mircea Eliade) sau o denigraseră cu vehemenţă, socotind-o maculatură (Camil Petrescu, Al. Philippide). Neavând producţii autohtone semnificative, discuţiile se purtau în jurul traducerilor din scrierile lui Arthur Conan-Doyle, Edgar Wallace sau ale Agathei Christie. Prin concluziile lor deseori negative, ele au descurajat pe cei care ar fi putut constitui primul val de autori români de suspans.
Exemplele pe care se bazau încrucişările de floretă ale reputaţilor comentatori nu se potriveau cu tipul de roman pe care îl propusese Rebreanu. Dar apariţia thrillerului promovat în special de către americani şi înflorirea lui pe toate meridianele lumii plasează azi într-o altă lumină realizarea marelui nostru prozator.
„Amândoi” este istoria descifrării enigmei a două asasinate. Doi bătrâni înstăriţi şi avari sunt ucişi în propria lor casă din Piteşti. Imediat se deschide o anchetă pe care o conduce judecătorul de instrucţie Aurel Dolga, un tânăr intoxicat de lectura multor cărţi poliţiste. Dornic de afirmare cât mai rapidă, el imită comportamentul unui Sherlock Holmes sau Hercule Poirot: interoghează martori, cercetează biografia răposaţilor soţi Dăniloiu, relaţiile tensionate pe care le-au avut cu fraţii, surorile, cumnaţii lor, dar şi cu alţi cunoscuţi, ordonă percheziţii, reţine suspecţi. Pe baza informaţiilor obţinute, fără însă a le aprofunda, amb