Cartea lui Florian Bichir mă face să înţeleg însă că, în realitate, o deosebire fundamentală separă cele două Biserici.
Zice un cîntec popular interpretat de Maria Lătăreţu:
„Trei în lume nu se poate:
Să scape om de la moarte
Să-ntinerească nu poate
Să le iubească pe toate".
În lumea din care au izvorît aceste versuri nu era blestematul nărav de a cumpăra cărţi.Dacă ar fi fost, celor trei imposibilităţi omeneşti s-ar fi cuvenit să li se alăture o a patra:
Să le citească pe toate.
Aflat sub puterea acestei învăţături, dintre cărţile cumpărate de-a lungul vremii, atât de multe că tavanul vecinului de dedesubt e în primejdie să se bombeze, aleg din când în când câteva, pe care le aşez, într-un soi de coadă, pe un raft la îndemână.
Nu de puţine ori, procedând ca vânzătoarele de pui congelaţi de pe vremea lui Ceauşescu, comit câte un favoritism, luând o carte peste rând. S-a întîmplat asta cu volumul „Ortodocşii de lângă noi. Studiu istoric şi canonic al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Documente inedite din Arhiva Securităţii", apărut la editura Mirton.
Un motiv al acestei încălcări a ordinii stabilite îl constituie personalitatea lui Florian Bichir. Absolvent de Teologie, Florian Bichir ştie să scrie despre Biserică şi altfel decât în binecunoscutul limbaj de lemn sfânt al autorilor de cărţi binecuvîntate de Patriarhie.
Un alt motiv trimite la realitatea pe care obişnuiesc s-o invoc, în texte scrise la ziar sau vorbite la TV, ca întruchipare a României reale: Găgeşti-Deal.
De mai mulţi ani, lucrând noaptea, la fine de săptămînă, în chioşcul din ogradă, ajung pînă la mine două sunete aflate la antipozi: Huruitul unui avion şi dangătul unui clopot. Despre ce avion e vorba n-am aflat nici acum, deşi huruitul apare întotdeauna pe la zece noaptea. De unde
