Recenta schimbare de guvern a amplificat entuziasmul tuturor parti­delor politice pentru creşterea cât mai rapidă a salariilor bugetarilor. Această temă a revenit, obsesiv chiar, în aproa­pe toate dezbaterile media din ultimele zile. Dezamăgitor însă, majoritatea ideilor vehiculate în aceste dezbateri au puţin în comun cu adevăratul fond al pro­blemei. Două ar fi aspectele de men­ţionat aici, unul ce ţine de momentul aplicării acestei măsuri, iar celălalt legat de logica întregului raţio­nament economic.

Întrebarea pusă frecvent este dacă avem acum bani la buget pentru creş­terea salariilor. Bineînţeles că pentru un economist această întrebare este irelevantă. Contează ca această creş­tere de salarii să poată fi finanţată permanent, nu numai din încasările obţinute într-un trimestru. Aceeaşi eroare s-a făcut în toamna lui 2008, tot înaintea alegerilor, când cheltuielile cu salariile bugetarilor au crescut în ultimul trimestru cu un halucinant 150% în termeni reali! Ştim cu toţii ce a urmat. Ca şi atunci, şi acum economia Ro­mâniei se pregăteşte să intre în rece­siune. Şi chiar dacă deficitul bugetar structural este acum mai redus, spaţiul fiscal este mult mai restrâns decât în 2008, iar nivelul datoriei publice se apropie vertiginos de o limită critică.

Eforturile din ultimii doi ani pentru reducerea cheltuielilor cu salariile buge­tarilor au efecte vizibile. Salariul mediu în administraţia publică este acum cu numai 25% mai mare decât media salariului pe economie, faţă de 80%, cât era în anul 2008. Acesta este un aspect pozitiv într-o economie în care cauzalitatea este direcţionată dinspre nivelul salariilor publice către cele din sectorul privat. Ponderea cheltuielilor cu salariile în PIB a scăzut şi ea, de la peste 9% în 2009 la sub 7% în 2011. Ambele valori se situează în limite general acceptate.

Problema de fond însă este aceea că toate aces