Ajutorul de şomaj este exemplul poate cel mai clar de interpretare a sistemului de taxare drept un sistem de asigurare. administrat de stat E mult mai clar decât în cazul sistemului public de pensii (care se întinde pe o perioadă mult mai îndelungată fiind mai dificil de văzut pierderea pe care o înregistrezi participând cu forţa la această schemă) că acei bani oferă doar aparent protecţia necesară şi că, la nevoie, aceşti bani au doar în ultimă instanță rolul pentru care ne sunt transferaţi din buzunarele noastre în buzunarele antreprenorilor politici via “contractul social = stat”. Şi acest tip de schemă de “ajutor” sau “contribuţie” la fondul de şomaj este vândută cu ideea în spate că e rău să fii şomer la un moment dat şi că, la fel ca la asigurări, dacă evenimentul nefericit se produce statul se va afla în spatele tău (similar unei companii de asigurări) şi îţi va veni în ajutor dându-ţi înapoi din banii pe care i-ai plătit în timp o perioadă determinată. Schema are în spate şi justificarea ideii că este şi o schemă menită să asigure echitate socială adică să asigure un minim de ajutor de şomaj şi pentru cei care sunt cu salarii mici şi care evident cotizează mult mai puţin.

Problemele cu această schemă de ajutor de şomaj constau în următoarele lucruri:

1. Nu există nici un argument care să ne explice nouă de ce statul în acest caz ar fi un administrator mai bun pentru riscurile pe care le avem ca indivizi angajaţi în schimburi pe piaţa muncii. Dimpotrivă, banii ajung din buzunare private într-un sac bugetar din care statul se poate înfrupta discreţionar după bunul plac şi care poate folosi aceste resurse pentru a petici alte găuri sau alte deficite apărute peste noapte. Controlul din partea contribuitorilor şi transparenţa nu caracterizează deloc acest sistem;

2. Banii nu sunt investiţi în nimic productiv. Pur şi simplu plătesc ajutorul de ş