Pierdut printre zecile de mii de oameni care unduiesc în fiecare clipă, ca un fluviu colorat şi mut, pe străzile din Ginza, orbit de luminile reclamelor imense ale giganţilor globalizării, care experimentează aici noua unitate de măsură a brandingului, clădirea - Sony Building, Shiseido Building, Dior Building, Nissan Gallery (urmează oraşul Channel, prefectura Vuitton, Apple Land?), cu greu ţi-ai putea imagina că te afli în capitala ţării care cu doar un an în urmă a fost lovită, aproape concomitent, de cea mai teribilă combinaţie de catastrofe din istoria omenirii: un cutremur de 9 grade, un tsunami cu valuri de 15 metri înălţime şi un accident nuclear întrecut ca magnitudine doar de dezastrul de la Cernobîl.
Aici, în epicentrul luxului, al cumpărăturilor şi delicateselor, unde se amestecă spectaculos voluptatea decadentă occidentală şi rafinamentul subtil oriental, Tokyo pulsează de viaţă, departe de îngrijorările de acum un an, de penele de curent şi de lipsurile de tot felul care au urmat triplei tragedii. Vibrează ca şi cum nu ar fi trecut niciodată pe lângă moarte.
Şi cu toate acestea, în martie 2011 perspectiva ca oamenii care o populează, distanţi şi în acelaşi timp seducători, rezervaţi, febrili, duri, delicaţi, calculaţi, entuziaşti, sobri şi puşi pe glume, să fie obligaţi să abandoneze inima Japoniei, lăsând în urmă un oraş-fantomă, nu era doar născocirea unui scenarist de duzină. Tokyo putea fi astăzi cu adevărat un conglomerat de străzi şi clădiri abandonate, o machetă la scară reală a unui film despre sfârşitul lumii.
Oficialii niponi au luat în calcul evacuarea a celor 30 de milioane de locuitori din Tokyo
Revelaţia a venit chiar cu câteva zile înainte de comemorarea unui an de la producerea tragediei care a dus la pierderea a 20.000 de vieţi, sub forma unui raport al unei organizaţii neguvernamentale înfiinţate de Yoichi Fun