Istoria nu este o știință, cu asta unii dintre noi ne-am obișnuit. Dar atunci, la ce bun istoria? O mulțime de răspunsuri stau la pîndă, și nu e în intenția mea să le consemnez acum. Din anii 1930, de cînd se face istoria mentalităților, apoi din anii 1970, cînd unii istorici au superbia să afirme că istoria e un gen cvasiliterar (spre deosebire de ce spunea Aristotel în Poetica), iar alții li se opun (vezi disputa Carlo Ginzburg versus Hayden White), consumatorii de istorie se văd oligați să nu-i mai atribuie prestigii pe care nu le poate justifica. Istoria este esențială pentru cunoașterea și pentru practicile sociale, la fel cum psihanalizele de tot felul sînt esențiale pentru autocunoaștere. Dar, de obicei, fantasmele-s mai puternice, inconștientul nu-şi acceptă propria subminare, și atunci te trezești că istoria ajunge – sau rămîne – o practică narcisică. Şi pentru că istoricul trebuie să-şi salveze dublul prestigiu al profesiunii, dar şi al său propriu, crede că dovezile pe care le strînge el îl aşază nu în poziţia lui Montaigne, ci în jilţul judecătorului, al celui care nu este mînat de acea dorinţă de „adevăr“, ci de dulcea patimă a justiţiei. Este ceea ce face, la un moment dat, Clara Mareş, în cartea pe care Observator cultural tocmai a premiat-o. Nu pun deloc în ches­tiune premiul, nu susţin că nu-l merită, cum nu susţin că ar fi comis, într-o chestiune foarte delicată altminteri, vreo eroare majoră. E vorba pur şi simplu despre ceea ce aş numi un anume stil de a face istorie, justiţiar, pe care-l cred anacronic. Ceea ce am scris poate să pară supradimensionat față de ce urmează. Pentru că vreau să aduc în discuție doar o perioadă tulbure din viața ciudată a unui fost realizator de televiziune, Tudor Vornicu, de la a cărui dispariție au trecut 23 de ani la începutul lunii aprilie. Născut în 1926 în Anghelești, Vrancea, viitorul realizator tv avea d