Pentru a doua oară în mai puţin de un an scriu despre poetul Mircea Ivănescu. În primăvara lui 2011 împlinise 80 de ani, în mare măsură în indiferenţa confraţilor. Noroc cu volumul publicat de Editura Paralela 45, coordonat de Al. Cistelecan, în seria "Aniversaria", cu interviuri, mici fragmente din literatura poetului, amintiri despre personaj, analize etc.
Mircea Ivănescu este pentru mulţi o enigmă, nu numai pentru că a fost şi a rămas în general un personaj retras, care a evitat să apară în prima scenă şi mai ales să se bată cu pumnul în piept pentru reuşitele sale incontestabile în mai multe domenii, poezie şi traduceri în primul rând. Mulţi nu-i înţeleg nici azi poezia, chiar dacă acceptă că e un poet mare. Şi mai mulţi nu cunosc mai nimic despre farmecul omului M. Ivănescu, despre epoca în care acesta s-a impus şi despre cei care i-au fost aproape. La câteva luni după ce împlinise 80 de ani, M. Ivănescu a plecat definitiv, într-o indiferenţă şi mai mare a confraţilor, abia de a fost consemnat faptul ireparabil.
Între cele două evenimente, Gabriel Liiceanu a avut inspiraţia să-l intervieveze în cinci întâlniri succesive, în casa sa de pe strada Vasile Aaron din Sibiu, în care zăcea imobilizat, "sihăstrit". Rezultatul este această carte apărută în colecţia "Portrete din dialog" - "Măştile lui M.Ivănescu".*) "După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinşi în complicitatea pe care o crea însuşi dialogul nostru. A început să ne placă jocul nostru. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieţii lui, lăsându-mi senzaţia că i-am prilejuit o mare şi finala recapitulare a ei. Şi că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam şi, mai ales,