Turnand cuvintele cu roaba in fundatie, la modul simbolic, desigur, Prozatorul se freaca pe maini de multumire: temelia e solida, puternic ancorata in realitatea de aici si poate chiar si in cea de dincolo. In trecut si in prezent. Dar si intr-un viitor continuu. Vantul nebuniei lui si al altora n-o va putea smulge din radacini, ca s-o faca una cu pamantul.

Tema colocviului patronat de Uniunea Scriitorilor este extrem de generoasa: "Cum se scrie un roman?" Intrebarea e ca un vertij: arunci o privire inauntru si nu vezi decat propriul tau abis. Vom glosa pe marginea lui. Conform definitiei din Wikipedia, accesibila unei paturi largi de cititori, romanul este perceput ca o "specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei." Definitia contine cateva sintagme cu sens destul de lunecos. Conform definitiei de mai sus, romanul apare ca "o specie a genului epic, in proza, de mare intindere." Exista insa si romane in versuri. Evgheni Oneghin, al lui Puskin, de pilda, sau romanul simbolist Petersburg al lui Andrei Belii, o capodopera a literaturii, in care culorile sunt evocate prin sunete. E un experiment, dar ce experiment! Exista si romane lirice, concepute ca niste epopei minimaliste, cum ar fi Suflete moarte, caracterizat de autor drept poem, care a schimbat destinul literaturii moderne. In privinta intinderii si actiunii, si aici lucrurile sunt contradictorii. Exista romane-fluviu, dar si romane scurte, dar de-o profunzime zguduitoare. Am sa dau citeva exemple: Foamea lui Knut Hamsun, De veghe in lanul de secara, al lui Salinger, Batranul si marea, al lui Hemingway, Moskovskie Petuski al lui Erofeev, intitulat si poem.