Găsesc bizar dezinteresul cronicarilor faţă de ediţia secundă a Captivilor lui Norman Manea, cu atît mai mult cu cît prozatorul are „antecedente“ pe teritoriul rescrierii: Plicul negru (1995) nu fusese o simplă reeditare a romanului din 1986, ci, dimpotrivă, restaurase chipul unui manuscris mutilat de cenzură şi hipercodificare, iar varianta Anilor de ucenicie ai lui August Prostul, publicată în 2004, marchează o revizuire a ineditului roman-colaj din 1979. Asemenea Gabrielei Adameşteanu – rescrierile succesive ale Dimineţii pierdute sau amplificarea romanescă a nuvelei Întîlnirea sînt de notorietate –, autorul Întoarcerii huliganului demonstrează că a menţinut „ritmul interogaţiei de sine“ inclusiv în raport cu propriile scrieri. O imposibilă structură epică În 1970, cînd apăruse iniţial, Captivi a polarizat judecăţile criticilor de întîmpinare. Dacă Radu Enescu elogia atmosfera kafkiană a cărţii, considerînd volumul „nu doar o nouă expresie formală, ci, mai mult, o nouă experienţă a existenţei“, Dana Dumitriu denunţa lipsa vocaţiei stilistice a tînărului romancier, al cărui scris îl considera „delirant şi istovitor“. Oricum, Manea riscase enorm, cu precădere faţă de cititori, căci cenzorii n-au înţeles prea multe, au tăiat la întîmplare cîteva zeci de pagini. Conştient că scriitorul trebuie judecat şi prin dimensiunea eşecului pe care şi-l asumă, cum avertizase Faulkner, de asemenea puternic influenţat de noul roman francez, Manea pariază, în prima variantă a Captivilor, pe obscurizarea programatică a epicului. Procedeu, de altfel, perfect justificabil într-o naraţiune ce dezvoltă o incursiune psihologică în cadrul social al anilor cincizeci, sub învelişul narativ stratificat (,,limba in-tranzitivă a traumei“) ascunzîndu-se o lume nenorocită, eşuată, dezamăgită, învinsă, aflată în decrepitudine. ÎnCaptivi nimic nu este conturat, există doar etape vitale inter