La sfârşitul romanului său "Alex", Pierre Lemaitre aminteşte câţiva scriitori care l-au influenţat: Dostoievski, Proust, Pasternak, Aragon, Barthes, Aime etc. Printre ei m-aş fi aşteptat să-l descopăr şi pe polonezul Andrzej Zaniewski.

Dintr-un motiv foarte simplu: acesta a scris o carte formidabilă, "şobolanul", în care urmăreşte comportamentul unui exemplar din această specie, de la naştere până la moarte. Dar nu este o lucrare de zoologie, ci un roman, o parabolă despre lupta pentru existenţă, despre Putere.

Ca şi autorul polonez a cărei naraţiune se pare că n-a cunoscut-o, Pierre Lemaitre a scris pagini întunecate, în care pe o eroină, răpită şi înghesuită într-o ladă ascunsă într-un depozit părăsit, o atacă o haită de şobolani. Secvenţele respective sunt cutremurătoare şi îţi trebuie multă stăpânire de sine ca să nu ţi se întoarcă stomacul pe dos. Dar chiar dacă îşi simte sfârşitul aproape, Alex îşi învinge sila şi frica şi reuşeşte să scape.

Iar aici intervine prima lovitură de teatru.

La început, cititorul este solidar cu acest personaj, îi urmăreşte spaimele cu multă compasiune şi îi doreşte salvarea.

Dar Alex nu merită simpatie, fiindcă este o criminală în serie. A ucis şi înainte de a fi luată ostatică, ucide şi după ce se eliberează.

Chiar şi pentru criminaliştii care investighează dispariţia ei, surpriza e de proporţii.

Dar după ce o vedem cum acţionează, cum curmă cu sânge rece viaţa unor bărbaţi şi femei – mai întâi îi doboară lovindu-i în cap cu diverse obiecte, iar după ce-i ameţeşte şi-i leagă, le toarnă pe gât acid sulfuric – urmează a doua lovitură de teatru, şi mai năucitoare.

Alex are justificări pentru faptele sale. Chiar dacă nimeni nu e de acord cu ele, adusă în faţa judecăţii i s-ar găsi circumstanţe atenuante, iar un avocat abil i-ar putea obţine ch