Bulgaria, Grecia, Turcia. Ani la rând le-am evitat ca destintaţii de vacanţă. Cel puţin în concediu voiam să respir aer occidental, să văd mari muzee, să evit ciubucurile pentru poliţişti şi vameşi, familiile de români care îşi bat copiii, burtoşii şi maneliştii. Aşa gândeam acum trei ani. Astăzi, aş schimba oricând un bilet la Marea Nordului cu unul la Mediterană. Mai ales dacă este vorba de Turcia. După criza din Grecia şi revoluţia din Egipt, ţara care se întinde pe două continente are toate şansele „să aspire" milioane de turişti, aflaţi în căutare de răsfăţ şi relaxare, iar clima o ajută din plin să ia startul înaintea ţarilor din Vest, care au deschidere la mare. Apa e caldă începând din mai, mâncarea e savuroasă, localnicii ştiu să îţi ajungă până în adâncul inimii şi, bonus, nu te simţi frustrat că eşti român. Nume ca Nadia, Hagi sau propoziţii simple ca "Te iubesc, Maria!" stau pe buzele tuturor comercianţilor.

Prima impresie: „Niciodată nu am văzut atât de multe steaguri"

Până am ajuns să îndragesc Turcia, am străbătut mai multe etape. Prima a fost în urmă cu doi ani când am ajuns la Istanbul. Trecusem graniţa dinspre Grecia, pe undeva pe la Ipsala, un punct de frontiera sărăcăcios, cu două-trei dughene de control şi tot atâţia vameşi puşi pe şpagă. Ţin minte că m-au pus să scot tot ce aveam în maşină, inclusiv pantofii cu toc aruncaţi pe podeaua din spate. Apoi au urmat nişte sate sărăcăcioase în care parcă nici nu trăiau oameni. Niciodată nu văzusem atât de multe steaguri de-o parte şi de alta a drumului, ceea ce ne lăsa impresia unui stat militar, care nu avea legătură cu ideea noastră de vacanţă. Başca, a trebuit să convingem un turc că nu avem lire că să ne lase să mergem la toaletă.

Peste aproape 500 de kilometri, când am ajuns la Istanbul, oamenii erau deja altfel. Un bătrân cu chipiu ne-a ajutat să ieşim de pe nişte străduţe în