Textele lui Ilf şi Petrov, “ Douăsprezece scaune “ şi “ Viţelul de aur” deţin în memoria cititorilor  din fostul lagăr socialist o poziţie privilegiată. Schimbând ce- de schimbat, asemeni  scrierilor lui Bulgakov, ele ilustrează această teribilă forţă  insurgentă pe care literatura o posedă în ordinea totalitară. Dincolo de aparenţele umile, dincolo de convenţiile pe care genul şi limitele libertăţii de expresie le impun, vocaţia iconoclastă  supravieţuieşte, opunând rigidităţii socialismului real natura proteică a fiinţei umane nesupuse de dogmă.

Cazul lui Ilf şi Petrov este cu atât mai semnificativ cu cât deghizarea la care cei doi autori recurg este una aproape perfectă.  La o lectură superficială, ( la acea lectură care  le permite existenţa şi circulaţia într-o Uniune Sovietică pe cale de a deveni ţara lui Stalin şi a marilor epurări),  ficţiunile celor doi autori îngemănaţi cuprind  miezul pedagogic admirat de comunism. Satira este  arma redutabilă pe care partidul o pune la îndemâna  celor mulţi, spre a ne despărţi,râzând, de trecutul burghez  şi racilele sale. Dipticul lui Ilf şi Petrov este  emasculat dialectic, fiind vidat de acea substanţă  contestatară care îl conferă unicitatea.

Şi poate că nici  un alt personaj al literaturii sovietice nu întruchipează, cu aceeaşi versatilitate şi diabolică inventivitate, această îndărătnicie a omului de a refuza încadrarea  în patul procustian al   leninismului decât fiul supusului tuc, marele maestru al combinaţiilor, Ostap  Bender.   În cele din urmă, Ilf  şi Petrov deţin ştiinţa de a dialoga cu o tradiţie care îi precedă- ficţiunile în centrul cărora se află Ostap  descind din  linia picarescă, dar trimit şi la înclinaţia gogoliană a grotescului şi travestiului.  În această Uniune Sovietică  ce aspiră la puritate şi la utopie, Ostap este  bufonul shakesperian ce poate rosti  adevăru