Mai 2012 a adus mai multe modificări de prag pe piaţa valutară. Cursul de schimb a trecut din gama de 4,3 în cea de 4,4. După o cotaţie ce sărise deja din ritmul obişnuit, urcând până la 4,3970 lei pentru un euro în ultima zi din aprilie, a urmat un salt şi mai mare în prima zi bancară din mai. Nivelul atins, de 4,4168 a produs emoţie în rândul comentatorilor din mass-media. A urmat însă obişnuita mişcare de pendul: arcul întins prea tare a făcut saltul înapoi. Leul s-a apreciat timp de patru zile. Şi cum politica acaparase atenţia publicului cu instalarea noului guvern, cursa leu-euro părea să fi fost dată uitării.
Din 9 mai însă, trei zile una după alta, leul s-a depreciat brusc de la 4,40 la 4,41 şi, apoi, la 4,42. Pe ecranele televizoarelor am văzut scris „maxim istoric”, sintagmă ce încerca să sugereze că leul ar fi suferit cea mai drastică depreciere din istoria post-decembristă a pieţei noastre valutare. Nu voi intra acum în detalii cu privire la deprecierea nominală şi la deprecierea reală, pentru a dovedi că nu a fost atins un „maxim istoric”, fiindcă nu cred că acest fapt are vreo semnificaţie în actualele împrejurări. Alte realităţi sunt cu adevărat semnificative şi la ele mă voi referi.
Două constrângeri conjuncturale s-au suprapus deodată pe piaţa noastră valutară, perturbând raportul cerere-ofertă şi, mai cu seamă, provocând trepidaţii ale cursului cu care nu ne-am mai întâlnit de vreme îndelungată. Prima constrângere îşi are originea în realitatea vieţii noastre interne, iar cea de-a doua este de natură externă.
Acumulări de evenimente interne mai puţin obişnuite s-au aglomerat într-un timp relativ scurt. Un viscol ce părea să nu se mai sfârşească, cu urmări grave în economie, pe care le mai evaluăm încă, o demisie de guvern, un alt guvern care a căzut după numai 78 de zile, un nou guvern plus o schimbare a filosofiei de guvernare,