Deprecierea cursului de la sfârşitul anului trecut până acum, de 2,9%, nu este în măsură să ducă nici la creşterea sensibilă a restanţelor la creditele în euro, dar nici să susţină consistent exporturile. Este o variaţie care "intră în marja de eroare".
Guvernatorul BNR are dreptate: o variaţie atât de mică nu este în măsură să pună în pericol stabilitatea financiară din România. În acelaşi timp însă, guvernatorul ştie, poate mai bine decât oricine altcineva, că românii se uită la curs ca la preţul benzinei la pompă sau ca la preţul pâinii de la magazin.
Neobişnuiţi cu variaţii de curs atât de mari în ultimii trei ani, românii tresar acum la orice ban care se adaugă la curs.
În 2009, când economia a scăzut cu 7,1% din PIB, cursul mediu anual a fost de circa 4,23 lei/euro. În 2011, când economia a crescut cu circa 2,5% din PIB şi deficitul bugetar a fost aproape înjumătăţit, cursul mediu anual a fost tot în jurul valorii de 4,23 lei/euro. Fluctuaţia minimă a cursului în ultimii trei ani i-a dezobişnuit pe români de frica unui leu mai slab.
Pacea cursului stabil a fost un instrument deosebit de important în implementarea măsurilor de austeritate. Iată însă că BNR a rupt tratatul de pace. Dresorul BNR a pus biciul în cui şi i-a dat voie leului să se plimbe prin cuşcă.
BNR ar putea, aproape fără efort, să tempereze şi apoi să inverseze tendinţa de depreciere. Dar nu o face.
Banca centrală simte însă nevoia să arate cu degetul spre clasa politică, aşa cum a făcut-o şi în 2010, când guvernul Boc a majorat TVA-ul şi cursul a început dintr-o dată să crească. Îi pedepseşte, de la distanţă, prin curs.
La nivel oficial, desigur, măsurile anunţate, cum ar fi reîntregirea salariilor, sunt bune pentru că impulsionează consumul. Când guvernatorul a declarat însă acest lucru a precizat că ele sunt bune atât timp cât se respectă angajamentele l
