Summitul NATO din Chicago, programat pentru 20-21 mai 2012, a fost gândit ca un moment de relansare pentru Alianţă. Cu o agendă dominată de Afghanistan, Smart Defence, scutul anti-rachetă şi relaţia cu parteneri externi şi ţări terţe, pare să aibă toate şansele să producă comunicate de presă interesante. Dar de fapt, este pentru a câta oară când NATO îşi re-evaluează re-evaluarea? Aflat într-o orbecăială după o nouă şi clară identitate de peste două decenii, NATO în 2012 simte mai mult ca oricând nevoia de relevanţă în faţa unor ţări membre cu interese particulare, unor ameninţări externe asimetrice şi mai ales a unor state terţe care se tem din ce în ce mai puţin de cea mai puternică organizaţie militară de pe Glob. Iar printre toate acestea, România joacă, surprinzător, un rol destul de important.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord suferă de la căderea Cortinei de Fier de o căutare identitară ce poate părea că i s-a substituit deja vechii identităţi. NATO a ajuns să fie un actor perpetuu la răscruce, dar interesant este că drumurile se schimbă mereu. Acum, punctele de pe agenda Chicago 2012 ţin de principala operaţiune militară a Alianţei, de reforma sistemului de capabilităţi, aşa zisa „apărare inteligentă” (smart defence), de scutul anti-rachetă şi de parteneriatele externe. De ce ard aceste subiecte şi, mai ales, ce înseamnă ele pentru România?

Afghanistan sau cursa iepurelui cu ţestoasa

Misiunea ISAF (International Security Assistance Force), în cadrul căreia România are în prezent 1843 de militari, stresează pe mai toată lumea. Iar aceasta pentru că misiunea activează de 11 ani, dispune de floarea tehnologiei militare internaţionale şi cheltuie pe an suficient cât să salvezi încă de 4-5 ori Grecia de la faliment, dar succesul ei pe termen lung este îndoielnic. Coaliţia a pierdut în 2010 sau 2011 un număr de trupe mai mare decât în