Am scris mai demult un articol în care dezvoltam ideea că prin cărţile scriitorilor români emigraţi în Israel – de ex. prin cele ale unor Alexandru Sever, Virgil Duda, Gina Sebastian Alcalay, Mirel Brateş – literatura noastră realizează, dacă e să vorbim în termenii geografiei literare, o extindere de teritoriu.

Întâi de toate prin chiar tema emigrării, cu o mare pondere, fireşte, în scrierile acestor autori transmutaţi în alt spaţiu, temă frecventată rar, înainte de ei, în literatura noastră. Sunt apoi noile medii evocate, aspectele noi de atmosferă, de ambianţă a vieţii de fiecare zi trăită acolo, de moravuri şi de obiceiuri specifice, pătrunzând pentru prima dată, masiv, în scrieri care aparţin culturii române. Dar mai aparţin acesteia, autorii lor nu au plecat, nu trăiesc pe alte meleaguri, integraţi tot mai mult unui alt orizont de spiritualitate? Susţineam, şi o mai fac o dată, că aparţin în continuare culturii române, literaturii române, atâta vreme cât acei autori îşi scriu cărţile în româneşte. Limba în care cineva îşi scrie cărţile îi stabileşte cetăţenia literară şi scriitorii la care m-am referit, scriind româneşte, sunt scriitori români. Trăiesc de la o vreme în Israel sau în alte ţări dar, literar vorbind, sunt scriitori români şi realizează pentru literatura română, cum deja am spus, o extindere de teritoriu.

Am căzut pe acest subiect, încă o dată, când am citit noua carte a lui Virgil Duda, romanul Un cetăţean al lumii, apărut în 2011 la Polirom. Titlul trimite la condiţia de existenţă a celor trei personaje principale care, mai întâi prin faptul emigrării şi mai apoi prin capacitatea, între timp dobândită, de a se simţi în mai multe puncte de pe glob acasă, pot să se considere cetăţeni ai lumii. Nu e vorba numai de cei trei, de Anton Maurer, ziaristul de radio stabilit în Israel dar şi călător în Cipru şi în alte părţi, de Raul Sirio