„One clear stanza can take more weight/ Than a whole wagon of elaborate prose” („O singură stro­fă poate cîntări mai mult/ Decît un întreg vagon de proză construită”), scrie Czesław Miłosz în A Treatise on Poetry (Tratat despre poezie). Poezia este pentru Miłosz felul în care se poate apropia cel mai bine de lume și de Dumnezeu. Totuşi, proza şi eseurile din Privind spre Golful San Francisco şi Gîndirea captivă pot pune varii lumini asupra poeziei sale, în măsura în care ele sînt nu contrapunctul, ci o formă complementară de exprimare, adaptată unei nevoi de înţelegere a lumii aşa cum se roteşte ea într-un anumit moment, la care se adaugă o nesfîrşită căutare a unui punct de sprijin pentru fiinţa umană tîrîtă într-o istorie dramatică. „Sînt aici. Aceste două cuvinte cuprind tot ce se poate spune, de la ele încep şi la ele revin. Aici, adică pe acest pămînt, pe acest continent, în acest oraş, în această epocă, pe care o numesc epoca mea. [...] Nu-mi sînt date nici un alt loc, nici un alt timp, iar de sentimentul perisabilităţii mele mă apăr atingînd masa. Este ceva elementar, dar oare ştiinţa vieţii constă în descoperirea treptată a adevărurilor elementare?” (Privind spre Golful San Francisco). Antologia de poeme Podul de catifea surprinde tocmai drumul parcurs de la descoperirea acestei perisabilităţi pînă la găsirea măcar a unui fir de iarbă care să redea lumii chipul, concreteţea, căldura, lumina. ÎnCîntec, Czesław Miłosz constată că inocenta topire a sinelui cu lumea începe să se stingă: „Pămîntul se desparte de-un ţărm pe care stau,/ arborii lui şi iarba lucesc tot mai departe./ Castani înmuguriţi, mesteacăn de lumină,/ nu vă voi mai vedea. Vă îndepărtaţi cu oameni obosiţi,/ cu legănatul soare precum un steag în noapte,/ mă tem de însingurare, eu am doar trup şi-atît/ - strălucitor în beznă, o stea cu mîini cruciş,/ încît mi-e groză să mă văd. Pămînt,/ tu n