În februarie 1997, pentru că din toată redacţia TV Pro Patria eram cel mai bun la franceză, dar mă descurcam binişor şi în engleză, am fost ales să plec la Bruxelles să fac mai multe interviuri cu oficiali NATO, în contextul vizitei preşedintelui Emil Constantinescu la Cartierul general al Alianţei. Se apropia summit-ul NATO din iulie de la Madrid şi regimul CDR al lui Emil Constantinescu se aruncase cu disperare în cursa pentru integrare. Pe lângă Ministerul de externe, cel al Apărării se străduia, poate, cel mai tare să se apropie de NATO. Fie şi prin emisiuni militare de televiziune pro NATO.

Aşa cum au dovedit-o sondajele de stradă ale vremii, deşi majoritatea românilor vroiau în NATO, puţini, foarte puţini ştiau ce înseamnă NATO, ceea ce demonstra că propaganda ceauşistă nu-şi făcuse bine treaba la acest capitol. Cam la fel stăteau lucrurile şi în rândul bruxellezilor. Împreună cu colegul operator Marian Dinu am luat la întrebări oamenii întâlniţi pe străzile din centrul capitalei diplomatice a Europei şi mai tineri, şi mai bătrânei, şi mai cu aere şi fără. Indiferent ce ne-am fi închipuit sau dorit noi ca români, răspunsurile lor ca belgieni au fost de bun simţ prin onestitatea lor.

În primul rând, habar nu aveau că preşedintele României se afla în acele zile la Bruxelles, cum nici nu erau în stare să spună ceva despre România la modul general. În fond nu erau pregătiţi de teză la ora de geografie politică. În schimb, oamenii s-au luminat, bucuroşi că pot da un răspuns concret atunci când i-am întrebat dacă ştiu de un nume, o personalitate românească. Aici, pe primul loc a ieşit Ceauşescu. Un puşti vesel că-l băga televiziunea în seamă, în lapsus de nume, a dat chiar o descriere precisă: "Cineva care a murit pentru că era prea rău". În funcţie de experienţa şi cultura fiecăruia, unii i-au nominalizat pe Romanescuu, Iliescuu, alţii pe Comaneciii,