Am citit cu mare întîrziere Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor de Tatiana Niculescu Bran. Şi pentru alţi întîrziaţi: vă sfătuiesc s-o faceţi pînă veţi vedea filmului lui Cristian Mungiu care are azi premiera mondială la Cannes (e în competiţia oficială, se intitulează „După dealuri”).

Întîrzierea lecturii are o cauză simplă: consum excesiv de presă, presar fiind la rîndul meu. Consumul excesiv de Tanacu în doze tabloide, extremiste (şi doar foarte puţine materiale atente sau neutre) m-a lăsat pur şi simplu secătuit. Mi s-a părut şi mi se pare că un astfel de caz nu are nevoie de „o părere”. Or tocmai asta a furnizat cu cărţile sale Tatiana Niculescu Bran, o culegere de date, informaţii, mărturii curăţate, atît cît se poate, de spumele senzaţionalului.

Tanacu intrigă şi acum. Îndată ce te apuci să spui povestea morţii Irinei Cornici apar milioane de întrebări despre abordarea corectă. Niculescu Bran crede mult în readucerea în faţă a biografiei victimei, copil de la orfelinat, mereu în apărare faţă de posibile agresiuni sexuale, mereu înfometat, adolescent plecat la muncă în Germania şi revenit cu nişte bani (pe care-i pierde în parte din cauza unor rude care i-au amînat plata unei datorii – aflăm asta din Cartea judecătorilor). O lungă istorie de abuz instituţional românesc (de la orfelinat, pînă la spitalele unde a fost tratată şi biserică) – partea de abuz şi alienare din străinătate e amintită mult mai pe scurt. M-ar fi interesat mult mai mult perioada petrecută la muncă în afară – Irina Cornici îi spune la un moment dat medicului psihiatru cum venise să-şi schimbe paşaportul şi cum prin Germania făcuse grădinărit, îngrijise copii.

La orfelinat, pe lîngă abuzurile celor mai mari, sînt menţionate abuzurile unui fotograf german asupra copiilor – venea, invita fetele la şedinţe de fotografii „sexy”. Autorităţile române au făcut o investi