Ne-am obişnuit ca, între lucrurile pe care le luăm aşa cum sunt, fără a le mai cerceta obârşia, să punem şi credinţa în Dumnezeu. Ne pare absolut firesc să ne rugăm în faţa icoanelor ori să ne cântărim limitele necredinţei într-un fel pe care îl presupunem a fi acelaşi, dintotdeauna. Şi totuşi, nu e adevărat.
La început, stilul de viaţă al creştinilor se deosebea mult de cel de-acum. Istoria religiilor ne spune că teama de păgânism a primilor credincioşi era atât de mare încât, vreo câteva secole după Hristos, s-au ţinut la distanţă de treburile publice, comportându-se mai mult ca o rasă sacerdotală. Se fereau să se bucure zgomotos şi nu participau la serbări. Erau intoleranţi şi nu puteau fi acuzaţi de persecuţii.
Refuzau să se înroleze în armata romană, ca să nu fie obligaţi să ucidă. Până în epoca lui Marcus Aurelius (121-180 d.Hr.), nici un creştin nu a devenit soldat. Şi nici un soldat, după ce a devenit creştin, n-a rămas în armată. Creştinii refuzau să salute statuia împăratului, echivalentul steagului naţional de azi, şi să depună jurământ de supunere.
Pe de altă parte, practica botezului era necunoscută, iar crucea devine principalul simbol abia în secolul al IV-lea. Nu doar obiectele, dar şi picturile erau respinse de primii creştini, din teama de idolatrie, dar şi pentru a respecta cu sfinţenie Noul Testament, unde nu se vorbea nici de statui şi nici de icoane. Păcătoşii notorii nu erau primiţi la credincioşi în casă, nu se dialoga cu ei şi nu li se făcea slujba funerară, în caz de deces.
Fiindcă refuzau să participe la sărbătorile păgâne, primilor creştini li se spunea... "atei" şi erau acuzaţi de ură împotriva semenilor.
În zorii creştinismului nu găsim, într-adevăr, ca azi, sărbătorile religioase trecute cu roşu în calendare. Strămoşii noştri aveau o singură sărbătoare, cea a Învierii lui Hristos. Abia în secolul al IV-lea
