Har Domnului, există şi destine coerente, în atît de zbuciumata şi de imprevizibila lume a filmului românesc ! Destinul lui Cristian Mungiu ni se prezintă, iată, de o coerenţă exemplară : debut la Cannes, în Quinzaine, cu «Occident», apoi, peste cinci ani, Palme d’or pentru « 432 », apoi, peste alţi cinci ani - tocmai cînd, mărturisesc, începea să-mi fie teamă că Mungiu a rămas blocat în capcana propriului succes ! -, o nouă selecţie în competiţia Cannes-ului, cu « Dincolo de dealuri ». (Nu am cuprins, în această înşiruire, « Amintiri din epoca de aur », filmul compus din scurtmetraje, legat mai mult de destinul de producător al lui Mungiu decît de acela de regizor).

La conferinţa de presă, Mungiu a spus, printre altele, că noul lui film nu trebuie comparat cu cele dinainte, pentru că a vrut să facă « altceva ». Într-adevăr: avem de-a face cu un film surprinzător, cu un alt Mungiu ! Dar, indiferent dacă regizorul respinge sau nu comparaţia, ea nu poate fi ocolită: este noul film la înălţimea lui « 432 » sau nu Ă Lumea presei internaţionale a reacţionat diferit : unii s-au declarat seduşi, alţii dezamăgiţi (dar, vorba lui Mungiu, « nu facem filme ca să avem unanimitate ! ») ; pînă şi la sfîrşitul proiecţiei de presă, din stînga sălii au plecat huiduieli, iar din dreapta au răsunat aplauze ! Nu e neobişnuit, la Cannes, dar e un semnal că filmul are şanse să fie primit controversat, şi acasă. Ca să elimin orice suspense, privind acea comparaţie care nu trebuie făcută, dar pe care toată lumea o face şi o va face, reamintesc că « 432 » era un film al cărui mecanism funcţiona perfect, în genul « mică bijuterie » , şi care iradia o anumită « forţă viscerală ». Ceea ce nu se întîmplă cu « Dincolo de dealuri ». Dar asistăm la un paradox : dacă noul film e, în acest sens, « mai puţin », cineastul, în schimb, apare, vizibil şi spectaculos, « mai mult » ! Mungiu a cîşt